Urmele noastre pe zapada

Maine in batalie sa te gandesti la mine / Javier Marias

Prima lectura: 1-15 iulie

“Maine in batalie sa te gandesti la mine, povara fiu eu sufletului tau, cada spada ta fara tais, mori in deznadejde.”

Ne trezim in fiecare dimineata, pana intr-o zi in care nu o mai facem? Ce fac ceilalti in timpul acesta? Stiu despre noi sau nu stiu. Putin, lipsa noastra le afecteaza viata. Cand stiu mai mult. Cand nu stiu deloc, insa apoi retroactiv. Ce faceam noi atunci cand el sau ea nu mai era, in dimineata aceea in care nu s-a mai trezit sau in seara aceea in care era culcat pe vecie? Si apoi mai ramane putin in ei, ceva din noi, farame de memorii, care se “estompeaza”. E lungul drum al vietii catre estompare. Cat de putin ramane dupa noi. O piatra mortuara cu un nume si niste ani. Un nume care locuieste in mintea altora, si suntem noi. Doar un nume. Si alte cateva amintiri cel mult acolo. Mai tarziu mai sunt doar cateva franturi neclare, sau poate schimbate in mintea locuita de viata ei si de prejudecatile ei, de parghiile pe care si le-a creat ca sa ramana normala.

M-am intors la Marias. Nu pentru ca mi-a placut Barbatul Sentimental, dar parca de data asta erau mai multe de oferit. Aceeasi descompunere complexa, minutioasa a detaliilor vietii noastre. Sorgintea lui literara in filozofie ia cate o intamplare, situatie, gand, traire si o desface in firele nevazute ale implicatiilor, cu lipsa de interes pentru poezia prozei, dar cu poezia ascunsa a resorturilor noastre. A ceea ce ne face umani sau inumani, iubiti sau urati, in viata sau in moarte.

Nu e usor sa-l citesti pe Marias, pe langa faptul ca e pragmatic, filozofic este si filigranat in fraza. E dificil sa urmaresti firele. Apoi prezentul nu e clar, sau este, dar transpunerea timpului este ambigua. La fel de ambigua este si transpunerea dialogurilor intre ganduri si vorbele menite. Mai departe stilul sau de a te purta dintr-un concret intr-un vast eseu semi-filozofic te indeparteaza de subiect, te absoarbe in profunzimea dizertatiei, a monologului lui si apoi te aduce inapoi. Si cus nota personala a lui Maria de paranteze in dialog. Un stil superb, dar greu de urmarit, un stil care necesita liniste, concentrare, nu e o carte de citit oriunde. Si mai mult e o carte care nu iti ofera totul din prima lectura. Trebuie sa o mai citesc de doua trei ori ca sa ii iau toate sensurile, toate starile, toate ideile. Ceea ce o face cu atat mai puternica.

Nu vei gasi in cartea asta o poveste de vis, dar vei gasi toate sensurile mortii. Vei plange cu autorul moartea unei fiinte pe care nu o cunosti decat de o seara. Intr-un mod atat de profund uman si trist si eliberator. Si nu poti sa nu iti amintesti mortile tale sau alor tai si sa nu iti inchipui moartea cuiva aproape de tine. Sau a ta. Te va durea si vei plange, te vei emotiona. Este cea mai adanca, puternica si emotionanta punere in cuvinte a faptului de muri, a procesului de a muri, de a disparea, mai intai fizic apoi mental si sufleteste. E o moarte ridicola o moarte oribila, dar nu sunt toate asa?

Garcia Marquez are o povestire: Sangele tau pe zapada – o amintire si un semn al trecerii unei femei iubite in viata unui barbat tanar. Povestea lui Marias este despre urmele noastre pe zapada atat de efemere cat exista zapada. Sau mai putin.

Manifestul turbarii

Rant / Chuck Palahniuk

Prima lectura: 15-30 iunie

Exista si literatura manifest. Spune lucruri dureroase, taioase, abrupte, cu cinism, ironie ireverentioasa extrema, si sarcasm. De ce nu?

Cum te simti citind asta? Pai nu intr-un fel revolutionar, dar nici total dezamagit de viata si lume. E amuzant, e toxic, e imaginativ. Nu te lasa sa visezi, iar extremele sale sunt atat de dense incat le stii ca au in spate o retorica, ceva de spus dincolo de situarea SF. “Nimic sumbru, indraznet sau provocator. Nimic cat de cat artistic.”

Evident avem parte de pete de naturalism, umor negru, limbaj licentious, uneori scabros, alteori violent. Tehnica generala a romanului desi nu noua, este pentru mine la prima expunere – o relatare colectiva sau o suma de interviuri. Fara povestitor real (in afara notelor despre fiecare intervievat sau colaborator, cum ii zice autorul). De fapt e doar vocea scriitorului, cea care mi s-a parut prea transparenta, razbate din fiecare personaj. Unul care a scris Rant si Fight Club este ca multe sau chiar toate personajele din carte. Probabil ca Palahniuk este chiar o suma a catorva din eroii si naratorii sai.

Valoare filozofica, alegorica. Putine metafore totusi, dar natura SF a povestirii duce pe un taram de basm. Un basm negru, pentru adulti. In care exista o puternica vitalitate a creativitatii, a ideilor neobisnuite intr-o societate imaginara contradictorie prin natura ei.

Realitatea nu exista in carte, se traieste in virtual. Dar isi face locul prin anormal. Turbarea este refugiul din realitatea virtuala in care toate experientele sunt mijlocite “procesate”. Este calea catre realitatea concreta nemijlocita, trairea directa a tuturor experientelor.

Experimenteaza multe teme: drogurile, calatoria in timp, epidemia, organizarea sociala, exploatarea (sclavagismul), dictatura normalitatii, a religiei, a grupurilor politice si economice dominante, a tehnologiei combinata malefic in show-biz, nemurirea, undele cerberale in care se poate atinge starea de gratie, de imponderabilitate temporala, de neant fizic, sfanta treime. Toate sunt demontate, re-alcatuite, re-reprezentate si re-definite. Asta doar asa ca sa nu credem ca in literatura s-a spus tot si ca nu care cumva sa te multumesti cu comfortul tau mic-burghez.

Ce este...

Ordinea naturala a lucrurilor / Antonio Lobo Antunes

Prima lectura: 1-15 iunie

Este nisipul fin al anilor spalat de spuma laptoasa a marii, este increngatura legaturilor de familie, a generatiilor decrepite agatate de urmasi cu ghearele nefiintei si nevoii de vesnicie, dar o trecere ireductibila, este paienjenisiul iubirilor trecute sau prezente, implinite si neimplinite, este aburul poros al gandurilor, acelea cu care scrii carti imaginare, care nu se vor tipari niciodata decat in crevasele sufeltului tau, este spulberul materiilor construite azi peste cele de ieri, si sub cele de maine, este intunecimea ciudateniei fiecaruia dintre noi, cu secretele lui de nepatruns ascunse acolo in unghere tainice, si ale mai multora, familii sau nu, care raman o groaza colectiva de adevar, de a spune lucrurilor nu pe fata ci pe comun, la fel, este astfel versiunea trecerii noastre pe acest pamant asa cum o intelegem fiecare si toti la un loc.

Este un poem in proza, o alegorie acida, o naratiune halucinanta, o fantasma, nu realism magic, ci poate cumva dincolo, pe campurile suprarealului, ale imaterialului care este uneori mintea umana in patologicul ei cel mai comun. Este un autor fost psihiatru, care trateaza boala noastra, a umanitatii, a defectelor noastre.

Este o poveste trista, spusa de zece personaje in perechi alternante. Intre varste si profesii, boli si obsesii, vise si realitati, amintiri si prezent, intre iubiri si nostalgii, oras si mare.

Este o colectie debordanta de metafore, mai puternice decat tot ce am citit pana acum. Intensa pana la epuizare. Dar incantatoare.

Este o continua, rapida si derutanta alternanta a planurilor temporale. Ca atunci cand traim aievea in doua-trei planuri mentale. Prezent, cu imagini din trecut, legate de chei din prezent, uneori doua trei fire de amintiri din trecut, fiecare cu intelesurile lui. Alternativ Lobo Antunes se joaca si cu planurile personajului povestitor. Ca si cum ai vedea trei-patru filme in paralel, cu povestitori diferiti la momente diferite. Si totusi totul legat printr-un fir organic puternic. Tehnica romanului - o desfatare.

Am citit-o entuziasmat la inceput, apoi putin contrariat de unele alegeri ale autorului, dar dupa ce le-am inteles, aproape ca nu am mai lasat-o din mana. Carte de suflet si autor de capatai.

Iubire anuntata sau rememorata

Barbatul sentimental / Javier Marias

Prima lectura: 25-30 mai

Cand am vazut in librarii aparitia unui scriitor spaniol, mi-am zis ca trebuie sa fie bine. Imi inchipuiam ca voi gasi elemente comune cu realismul magic sud-american sau macar apropieri de vecinul portughez Saramago. Nu chiar. Din contra. Putina poezie, putina metafora, multa psihologie, analiza a profunzimilor emotiilor, intr-un mod direct, aproape brutal. Pe alocuri mi-a amintit de Zully si cumva de Kundera. Nu in acelasi fel si oricum nu am pretentia ca l-am inteles foarte bine pentru ca sincer nu e genul care imi place mie acum.

Asa ca n-o sa vorbesc prea mult de carte. Unde mi-a placut a fost ca mi-a pastrat o incertitudine a timpului povestirii, alerta pe care o impune cititorului face ca acest roman scurt sa para si mai scurt. Asa ca l-am citit destul de repede. Mi-a mai placut fraza care desi este greoaie cu multe intercalari, schimbari de timpi si de spatiu este foarte complexa si lucrata.

Cartea m-a emotionat doar intr-o scrisoare de adio in fata mortii si in ultima parte. In rest descompunerea realitatii sau a visului este tema abundenta. Asa cum Marias spune insusi: nu iubirea este in acest roman ci anuntarea sau amintirea ei.

Nu mi-au placut localizarea meseriei povestitorului – cantaret de opera – nu m-am simtit confortabil cu acest mediu pe care nu-l cunosc. Cred ca scriitorii care isi localizeaza povestile in medii mai putin populare tin cititorul intr-o intelegere limitata a povestii, a unor detalii care nu dau sensul total. Poate ca si asta e o tehnica, pentru a nu pierde cititorul in auxiliar, dar eu nu cred in ea.

Romanul are un prolog si un epilog, ambele de critica literara. Cred ca este o greseala cand o editura alege sa deschida un roman cu o prefata sau un prolog de critic. Va place cand cineva va povesteste un film la care va veti duce in curand? Cam la fel e si cu prefatele. Niciodata nu le citesc. Epilogurile sau postfatele pot fi mai interesante, te pot ajuta sa descifrezi mai bine cartea, dar nu pentru un cititor care doreste sa digere singur.

Poemele motanului Siegfried

Zilele regelui / Filip Florian

Prima lectura – 15-30 aprilie

Dintr-o intamplare tot ce am citit in ultma vreme are un substrat istoric puternic – Portugalia, Chile si uite acum, Romania sau mai degraba Principatele Romane.

Este foarte greu sa vorbesti despre aceasta carte fara sa te referi la istorie. Cel putin o parte a ei seamana cu un capitol din cartea de istorie. Nu stiu cata documentare a facut Filip Florian, dar descrie atat de clar si minutios inceputul regentei lui Carol 1 in Principatele Romane ca ti se pare ca esti acolo. Mai ales daca recunosti si niste locuri sau strazi.

Cum cartea nu e un tratat de istorie, e sigur ca detaliile timpurilor o fac atat de apropiata, intima chiar. Sunt acolo toate cele pe care le stim despre Romania de acum si care au fost mereu, nu e o surpriza, Caragiale a existat si a avut modelele lui. Dar mai e o alta dimensiune, a creuzetului romanesc, cel in care s-au amestecat nu doar autohtonii valahi, moldoveni, ardeleni, banateni ci si nemti, cehi, bulgari, austrieci, turci, sarbi si toate natiile zonei sau de aiurea din Europa mai mult sau mai putin apropiata. Daca ar fi sa aleg o tema a cartii, mie mi s-a parut ca asta e cea mai graitoare despre detaliul ei socio-istoric.

Am citit Degete mici acum vreo jumatate de an, nu e prima mea intalnire cu autorul. Sa zic ca mi-a placut Degete mici mai mult decat Zilelele regelui, desi mi s-a parut ca acolo, in Degete mici, vasele comunicante au fost cam subtiri, le-as fi vazut mai puternice, dar pana la urma genul asta de alegeri literare nu poate fi dezbatut, e modul in care autorul isi inchide acel cerc imaginar, isi face romanul complet, o sfera perfecta. In Zilele regelui, vasele communicate, legaturile dintre povesti sunt foarte puternice, organice, intr-o intrepatundere totala.

N-am reusit sa descifrez de tot un aspect al cartii. Probabil cand o voi reciti, voi urmari cu mai mare atentie, de ce si cand regele este Karl Ludwig…. (adica tot numele), doar Karl Ludwig, sau Karl, Carol, si Carol I. Uneori am avut senzatia ca e asa dupa personajul care e referinta de moment, alteori mi s-a parut ca e in functie de evenimentele descries, sau poate e o combinatie. Ori doar o alegere aleatoare pentru a intriga cititorul…

Surpriza cartii, care nu se dezvaluie foarte clar la inceput, a fost pentru mine, solutia sau optiunea de a personaliza un motan, pe Siegfried. Mai mult chiar, un motan poet. Da, da, poemele motanului Siegfired sunt savuroase, continue, sarea si piperul intr-o poveste care uneori inainteaza foarte lent. Dar ca si in Degete mici, o istorie ce explodeaza scurt pe final, inchide toate punctele de suspensie. Rabdarea de a ajunge la final merita. Ultima pagina a cartii. Pana acolo, de acolo cateva suspine, regretul ca s-a termnat, si poate gandul ca tara asta ar trebui sa aiba din nou un rege neamt.

Guvernatoarea iubirii

Ines a sufletului meu / Isabel Allende

Prima lectura: 15-30 Mar 2009

Istoria uita cele mai frumoase poezii ale vietii. In nedreptatea ei, retine doar faptele acelea reci despre care zic istoricii ca merita consemnate pentru ca au insemnat ceva timpurilor acelea. Istoria nu ne poate povesti emotiile, bucurii si dureri, pe care unul sau altul sau chiar toti aceia le-au trait. Istoria ne obliga astfel la un rationalism rece care da senzatia obiectivitatii. Evident, cum niciunul din noi nu poate fi obiectiv 100% istoria este relatarea prin prisma unui om care are si el prejudecatile, obiceiurile si naravurile lui.

Draga Ines, mama natiunii chilene, a fost uitata de istorie. Un personaj pare-se neinsemnat in cartile de istorie de azi, dar pe care povestea Isabelei Allende il repune in drepturile de regina unica a unei natiuni unice: combinatia de conchistadori aroganti si indieni incapatanati, zice Allende undeva ca face mandria asta de popor chilen. Ines e totul si mai presus de atat. Si este genul de erou pe care il iubesti din toata inima. Si pe care Allende te face sa il adori, pentru ca are un stil luxuriant cu detalii savuroase, cu efuziuni ironice si o intimitate imbietoare. Asta e Ines.

Si e o poveste atat de simpla, liniar, direct spusa, cu toate trairile acelea pe care istoria nu le mai da, asa cum le-a trait Ines, pentru ca da, cartea este o versiune romantata a memoriilor reale ale lui Ines Suarez, guvernatoare pe viata a regatului Chile, si probabil si acum singura femeie care a facut pentru un popor la fel de mult ca toti barbatii care l-au intemeiat. Ca o ironie a sortii Ines a fost stearpa.

Barbatii lui Ines sunt frontiera de senzualitate a cartii, etapele iubirii unui caracter feminin, puternic, mereu implinit, niciodata linistit. Si daca primul este un anonim, ultimii doi sunt primii doi guvernatori ai Chile-ului, barbati cu care incep cartile de istorie a statului Chile, au orase cu numele lor, zeci de statui si mii de strazi, probabil.

Pe langa belsugul emotional al cartii, aventura si detaliul istoric sunt frontiera ultimei impliniri a cititorului. Iubesti si urasti deopotriva spanioli si indieni, femei si barbati, lumea asa cum e ea si cum a fost mereu: pasionala, patimasa in pat si la razboi, cruda, tragica. Din pacate cum multi o stiu: de sute sau poate mii de ani nimic nu s-a schimbat. Dar puterea iubirii este cea care face calatoria asta sa merite tot. Ines, a sufletului chilen, a intemeiat o tara, iubind.

PS: am folosit cuvantul chilen, in amintirea unui vechi prieten, neuitat, dar de mult pierdut care a trait in Chile, a iubit Chile si care m-a invatat acest cuvant. Chiar daca nu exista in limba romana, e amintirea mea despre Silviu.

Magie cu luni si sori

Memorialul Manastirii /Jose Saramago

Prima lectura: 1-15 Mar 2009

Cartile care nu vrei sa se termine niciodata sunt poate cele mai frumoase. Sau cele pe care vrei sa le recitesti, imediat sau candva. Sau care iti raman in memorie, cateva zile dupa ce le termini.

Magia Memorialului e acolo in banalul si cotidianul fiecarei clipe pe care portughezul de rand sau de stirpe regala il traieste printre sfinti, matanii, ruguri, minuni, erezii sau fasturi de diverse amplori. O draga Portugalie!, sarcasmul, ironia atat de fina dar atat de patrunzatoare a lui Saramago imi aduce mult cu povestile Romaniei noastre dragi.

Sa visam la zbor ne invita Saramago, la zborul frant de credinta, sau de religie ca sa fim mai exacti, sau de deosebirile sociale sau de educatie. Un vis implinit in Memorial. Surprinzator pentru timpurile cartii. Constructia unei manastiri e doar fundalul, nu va asteptati la mai mult, dar cu o manie a detaliului istoric si literar. Decorul pune in scena si o poveste de iubire, care traieste tanar la implinirea unui vis si matur langa nasterea unui monument al istoriei portugheze. Pe ici, pe colo Saaramago rezolva si cateva mistere ale omniprezentelor miracole portugheze.

Magia o regasim si in misterul actiunii pierdute a unor personaje, de fapt doua din cele trei principale, pentru cei care vor dori sa o citeasca vor fi uimiti ce face Saramago cu ei. Si apoi ce personaje: preotul zburator, Sapte-Sori si Sapte-Luni. Cel mai uluitor, misterios si putin schitat personaj este al Blimundei Sapte-Luni – o femeie supranaturala, o supereroina de benzi desenate combinata cu o analfabeta de rand, dar cu o inteligenta acida, si cu o tarie de caracter si iubire totala, incredibila si atat de contrastanta cu ale altor femei descrise in carte. Un fel de realism magic marquezian in specificul al lui Saramago.

Perspectiva sau punctul de vedere e celalalt tratat de splendoare. Aluneci din bratele autorului in cele ale unui personaj central sau al unui randas oarecare. Cumva ca in Toamna Patriarhului. Dar nu total, parca Marquez pastreaza o mai mare detasare, sa fie lirismul lui?. Saramago asa cum citeam undeva parca te poarta de mana prin roman. Si apoi, mai este toata sorgintea si filiatia filozofica a lui Saramago care razbate in toate romanele lui, micile giumbuslucuri logice, maxime sau cugetari scurte de un rand sau trei, care te pun perplex in fata unor solutii sau viziuni surprinzatoare despre cele mai banale aspecte ale vietii.

M-am intrebat daca cealalta carte profund istorica a lui Saramago: Istoria asediului Lisabonei e mai buna. La urma urmei nici nu conteaza, daca e sa cititi Saramago, puteti incepe cu Memorialul, actiunea intra foarte repede, si merge lin, fara povarnisuri abrupte pentru cititor. E o apa lina cu meandre putine, dar adanca si stralucitoare.