Urmele noastre pe zapada

Maine in batalie sa te gandesti la mine / Javier Marias

Prima lectura: 1-15 iulie

“Maine in batalie sa te gandesti la mine, povara fiu eu sufletului tau, cada spada ta fara tais, mori in deznadejde.”

Ne trezim in fiecare dimineata, pana intr-o zi in care nu o mai facem? Ce fac ceilalti in timpul acesta? Stiu despre noi sau nu stiu. Putin, lipsa noastra le afecteaza viata. Cand stiu mai mult. Cand nu stiu deloc, insa apoi retroactiv. Ce faceam noi atunci cand el sau ea nu mai era, in dimineata aceea in care nu s-a mai trezit sau in seara aceea in care era culcat pe vecie? Si apoi mai ramane putin in ei, ceva din noi, farame de memorii, care se “estompeaza”. E lungul drum al vietii catre estompare. Cat de putin ramane dupa noi. O piatra mortuara cu un nume si niste ani. Un nume care locuieste in mintea altora, si suntem noi. Doar un nume. Si alte cateva amintiri cel mult acolo. Mai tarziu mai sunt doar cateva franturi neclare, sau poate schimbate in mintea locuita de viata ei si de prejudecatile ei, de parghiile pe care si le-a creat ca sa ramana normala.

M-am intors la Marias. Nu pentru ca mi-a placut Barbatul Sentimental, dar parca de data asta erau mai multe de oferit. Aceeasi descompunere complexa, minutioasa a detaliilor vietii noastre. Sorgintea lui literara in filozofie ia cate o intamplare, situatie, gand, traire si o desface in firele nevazute ale implicatiilor, cu lipsa de interes pentru poezia prozei, dar cu poezia ascunsa a resorturilor noastre. A ceea ce ne face umani sau inumani, iubiti sau urati, in viata sau in moarte.

Nu e usor sa-l citesti pe Marias, pe langa faptul ca e pragmatic, filozofic este si filigranat in fraza. E dificil sa urmaresti firele. Apoi prezentul nu e clar, sau este, dar transpunerea timpului este ambigua. La fel de ambigua este si transpunerea dialogurilor intre ganduri si vorbele menite. Mai departe stilul sau de a te purta dintr-un concret intr-un vast eseu semi-filozofic te indeparteaza de subiect, te absoarbe in profunzimea dizertatiei, a monologului lui si apoi te aduce inapoi. Si cus nota personala a lui Maria de paranteze in dialog. Un stil superb, dar greu de urmarit, un stil care necesita liniste, concentrare, nu e o carte de citit oriunde. Si mai mult e o carte care nu iti ofera totul din prima lectura. Trebuie sa o mai citesc de doua trei ori ca sa ii iau toate sensurile, toate starile, toate ideile. Ceea ce o face cu atat mai puternica.

Nu vei gasi in cartea asta o poveste de vis, dar vei gasi toate sensurile mortii. Vei plange cu autorul moartea unei fiinte pe care nu o cunosti decat de o seara. Intr-un mod atat de profund uman si trist si eliberator. Si nu poti sa nu iti amintesti mortile tale sau alor tai si sa nu iti inchipui moartea cuiva aproape de tine. Sau a ta. Te va durea si vei plange, te vei emotiona. Este cea mai adanca, puternica si emotionanta punere in cuvinte a faptului de muri, a procesului de a muri, de a disparea, mai intai fizic apoi mental si sufleteste. E o moarte ridicola o moarte oribila, dar nu sunt toate asa?

Garcia Marquez are o povestire: Sangele tau pe zapada – o amintire si un semn al trecerii unei femei iubite in viata unui barbat tanar. Povestea lui Marias este despre urmele noastre pe zapada atat de efemere cat exista zapada. Sau mai putin.