Iubire anuntata sau rememorata

Barbatul sentimental / Javier Marias

Prima lectura: 25-30 mai

Cand am vazut in librarii aparitia unui scriitor spaniol, mi-am zis ca trebuie sa fie bine. Imi inchipuiam ca voi gasi elemente comune cu realismul magic sud-american sau macar apropieri de vecinul portughez Saramago. Nu chiar. Din contra. Putina poezie, putina metafora, multa psihologie, analiza a profunzimilor emotiilor, intr-un mod direct, aproape brutal. Pe alocuri mi-a amintit de Zully si cumva de Kundera. Nu in acelasi fel si oricum nu am pretentia ca l-am inteles foarte bine pentru ca sincer nu e genul care imi place mie acum.

Asa ca n-o sa vorbesc prea mult de carte. Unde mi-a placut a fost ca mi-a pastrat o incertitudine a timpului povestirii, alerta pe care o impune cititorului face ca acest roman scurt sa para si mai scurt. Asa ca l-am citit destul de repede. Mi-a mai placut fraza care desi este greoaie cu multe intercalari, schimbari de timpi si de spatiu este foarte complexa si lucrata.

Cartea m-a emotionat doar intr-o scrisoare de adio in fata mortii si in ultima parte. In rest descompunerea realitatii sau a visului este tema abundenta. Asa cum Marias spune insusi: nu iubirea este in acest roman ci anuntarea sau amintirea ei.

Nu mi-au placut localizarea meseriei povestitorului – cantaret de opera – nu m-am simtit confortabil cu acest mediu pe care nu-l cunosc. Cred ca scriitorii care isi localizeaza povestile in medii mai putin populare tin cititorul intr-o intelegere limitata a povestii, a unor detalii care nu dau sensul total. Poate ca si asta e o tehnica, pentru a nu pierde cititorul in auxiliar, dar eu nu cred in ea.

Romanul are un prolog si un epilog, ambele de critica literara. Cred ca este o greseala cand o editura alege sa deschida un roman cu o prefata sau un prolog de critic. Va place cand cineva va povesteste un film la care va veti duce in curand? Cam la fel e si cu prefatele. Niciodata nu le citesc. Epilogurile sau postfatele pot fi mai interesante, te pot ajuta sa descifrezi mai bine cartea, dar nu pentru un cititor care doreste sa digere singur.

Poemele motanului Siegfried

Zilele regelui / Filip Florian

Prima lectura – 15-30 aprilie

Dintr-o intamplare tot ce am citit in ultma vreme are un substrat istoric puternic – Portugalia, Chile si uite acum, Romania sau mai degraba Principatele Romane.

Este foarte greu sa vorbesti despre aceasta carte fara sa te referi la istorie. Cel putin o parte a ei seamana cu un capitol din cartea de istorie. Nu stiu cata documentare a facut Filip Florian, dar descrie atat de clar si minutios inceputul regentei lui Carol 1 in Principatele Romane ca ti se pare ca esti acolo. Mai ales daca recunosti si niste locuri sau strazi.

Cum cartea nu e un tratat de istorie, e sigur ca detaliile timpurilor o fac atat de apropiata, intima chiar. Sunt acolo toate cele pe care le stim despre Romania de acum si care au fost mereu, nu e o surpriza, Caragiale a existat si a avut modelele lui. Dar mai e o alta dimensiune, a creuzetului romanesc, cel in care s-au amestecat nu doar autohtonii valahi, moldoveni, ardeleni, banateni ci si nemti, cehi, bulgari, austrieci, turci, sarbi si toate natiile zonei sau de aiurea din Europa mai mult sau mai putin apropiata. Daca ar fi sa aleg o tema a cartii, mie mi s-a parut ca asta e cea mai graitoare despre detaliul ei socio-istoric.

Am citit Degete mici acum vreo jumatate de an, nu e prima mea intalnire cu autorul. Sa zic ca mi-a placut Degete mici mai mult decat Zilelele regelui, desi mi s-a parut ca acolo, in Degete mici, vasele comunicante au fost cam subtiri, le-as fi vazut mai puternice, dar pana la urma genul asta de alegeri literare nu poate fi dezbatut, e modul in care autorul isi inchide acel cerc imaginar, isi face romanul complet, o sfera perfecta. In Zilele regelui, vasele communicate, legaturile dintre povesti sunt foarte puternice, organice, intr-o intrepatundere totala.

N-am reusit sa descifrez de tot un aspect al cartii. Probabil cand o voi reciti, voi urmari cu mai mare atentie, de ce si cand regele este Karl Ludwig…. (adica tot numele), doar Karl Ludwig, sau Karl, Carol, si Carol I. Uneori am avut senzatia ca e asa dupa personajul care e referinta de moment, alteori mi s-a parut ca e in functie de evenimentele descries, sau poate e o combinatie. Ori doar o alegere aleatoare pentru a intriga cititorul…

Surpriza cartii, care nu se dezvaluie foarte clar la inceput, a fost pentru mine, solutia sau optiunea de a personaliza un motan, pe Siegfried. Mai mult chiar, un motan poet. Da, da, poemele motanului Siegfired sunt savuroase, continue, sarea si piperul intr-o poveste care uneori inainteaza foarte lent. Dar ca si in Degete mici, o istorie ce explodeaza scurt pe final, inchide toate punctele de suspensie. Rabdarea de a ajunge la final merita. Ultima pagina a cartii. Pana acolo, de acolo cateva suspine, regretul ca s-a termnat, si poate gandul ca tara asta ar trebui sa aiba din nou un rege neamt.

Guvernatoarea iubirii

Ines a sufletului meu / Isabel Allende

Prima lectura: 15-30 Mar 2009

Istoria uita cele mai frumoase poezii ale vietii. In nedreptatea ei, retine doar faptele acelea reci despre care zic istoricii ca merita consemnate pentru ca au insemnat ceva timpurilor acelea. Istoria nu ne poate povesti emotiile, bucurii si dureri, pe care unul sau altul sau chiar toti aceia le-au trait. Istoria ne obliga astfel la un rationalism rece care da senzatia obiectivitatii. Evident, cum niciunul din noi nu poate fi obiectiv 100% istoria este relatarea prin prisma unui om care are si el prejudecatile, obiceiurile si naravurile lui.

Draga Ines, mama natiunii chilene, a fost uitata de istorie. Un personaj pare-se neinsemnat in cartile de istorie de azi, dar pe care povestea Isabelei Allende il repune in drepturile de regina unica a unei natiuni unice: combinatia de conchistadori aroganti si indieni incapatanati, zice Allende undeva ca face mandria asta de popor chilen. Ines e totul si mai presus de atat. Si este genul de erou pe care il iubesti din toata inima. Si pe care Allende te face sa il adori, pentru ca are un stil luxuriant cu detalii savuroase, cu efuziuni ironice si o intimitate imbietoare. Asta e Ines.

Si e o poveste atat de simpla, liniar, direct spusa, cu toate trairile acelea pe care istoria nu le mai da, asa cum le-a trait Ines, pentru ca da, cartea este o versiune romantata a memoriilor reale ale lui Ines Suarez, guvernatoare pe viata a regatului Chile, si probabil si acum singura femeie care a facut pentru un popor la fel de mult ca toti barbatii care l-au intemeiat. Ca o ironie a sortii Ines a fost stearpa.

Barbatii lui Ines sunt frontiera de senzualitate a cartii, etapele iubirii unui caracter feminin, puternic, mereu implinit, niciodata linistit. Si daca primul este un anonim, ultimii doi sunt primii doi guvernatori ai Chile-ului, barbati cu care incep cartile de istorie a statului Chile, au orase cu numele lor, zeci de statui si mii de strazi, probabil.

Pe langa belsugul emotional al cartii, aventura si detaliul istoric sunt frontiera ultimei impliniri a cititorului. Iubesti si urasti deopotriva spanioli si indieni, femei si barbati, lumea asa cum e ea si cum a fost mereu: pasionala, patimasa in pat si la razboi, cruda, tragica. Din pacate cum multi o stiu: de sute sau poate mii de ani nimic nu s-a schimbat. Dar puterea iubirii este cea care face calatoria asta sa merite tot. Ines, a sufletului chilen, a intemeiat o tara, iubind.

PS: am folosit cuvantul chilen, in amintirea unui vechi prieten, neuitat, dar de mult pierdut care a trait in Chile, a iubit Chile si care m-a invatat acest cuvant. Chiar daca nu exista in limba romana, e amintirea mea despre Silviu.

Magie cu luni si sori

Memorialul Manastirii /Jose Saramago

Prima lectura: 1-15 Mar 2009

Cartile care nu vrei sa se termine niciodata sunt poate cele mai frumoase. Sau cele pe care vrei sa le recitesti, imediat sau candva. Sau care iti raman in memorie, cateva zile dupa ce le termini.

Magia Memorialului e acolo in banalul si cotidianul fiecarei clipe pe care portughezul de rand sau de stirpe regala il traieste printre sfinti, matanii, ruguri, minuni, erezii sau fasturi de diverse amplori. O draga Portugalie!, sarcasmul, ironia atat de fina dar atat de patrunzatoare a lui Saramago imi aduce mult cu povestile Romaniei noastre dragi.

Sa visam la zbor ne invita Saramago, la zborul frant de credinta, sau de religie ca sa fim mai exacti, sau de deosebirile sociale sau de educatie. Un vis implinit in Memorial. Surprinzator pentru timpurile cartii. Constructia unei manastiri e doar fundalul, nu va asteptati la mai mult, dar cu o manie a detaliului istoric si literar. Decorul pune in scena si o poveste de iubire, care traieste tanar la implinirea unui vis si matur langa nasterea unui monument al istoriei portugheze. Pe ici, pe colo Saaramago rezolva si cateva mistere ale omniprezentelor miracole portugheze.

Magia o regasim si in misterul actiunii pierdute a unor personaje, de fapt doua din cele trei principale, pentru cei care vor dori sa o citeasca vor fi uimiti ce face Saramago cu ei. Si apoi ce personaje: preotul zburator, Sapte-Sori si Sapte-Luni. Cel mai uluitor, misterios si putin schitat personaj este al Blimundei Sapte-Luni – o femeie supranaturala, o supereroina de benzi desenate combinata cu o analfabeta de rand, dar cu o inteligenta acida, si cu o tarie de caracter si iubire totala, incredibila si atat de contrastanta cu ale altor femei descrise in carte. Un fel de realism magic marquezian in specificul al lui Saramago.

Perspectiva sau punctul de vedere e celalalt tratat de splendoare. Aluneci din bratele autorului in cele ale unui personaj central sau al unui randas oarecare. Cumva ca in Toamna Patriarhului. Dar nu total, parca Marquez pastreaza o mai mare detasare, sa fie lirismul lui?. Saramago asa cum citeam undeva parca te poarta de mana prin roman. Si apoi, mai este toata sorgintea si filiatia filozofica a lui Saramago care razbate in toate romanele lui, micile giumbuslucuri logice, maxime sau cugetari scurte de un rand sau trei, care te pun perplex in fata unor solutii sau viziuni surprinzatoare despre cele mai banale aspecte ale vietii.

M-am intrebat daca cealalta carte profund istorica a lui Saramago: Istoria asediului Lisabonei e mai buna. La urma urmei nici nu conteaza, daca e sa cititi Saramago, puteti incepe cu Memorialul, actiunea intra foarte repede, si merge lin, fara povarnisuri abrupte pentru cititor. E o apa lina cu meandre putine, dar adanca si stralucitoare.