Magie cu luni si sori

Memorialul Manastirii /Jose Saramago

Prima lectura: 1-15 Mar 2009

Cartile care nu vrei sa se termine niciodata sunt poate cele mai frumoase. Sau cele pe care vrei sa le recitesti, imediat sau candva. Sau care iti raman in memorie, cateva zile dupa ce le termini.

Magia Memorialului e acolo in banalul si cotidianul fiecarei clipe pe care portughezul de rand sau de stirpe regala il traieste printre sfinti, matanii, ruguri, minuni, erezii sau fasturi de diverse amplori. O draga Portugalie!, sarcasmul, ironia atat de fina dar atat de patrunzatoare a lui Saramago imi aduce mult cu povestile Romaniei noastre dragi.

Sa visam la zbor ne invita Saramago, la zborul frant de credinta, sau de religie ca sa fim mai exacti, sau de deosebirile sociale sau de educatie. Un vis implinit in Memorial. Surprinzator pentru timpurile cartii. Constructia unei manastiri e doar fundalul, nu va asteptati la mai mult, dar cu o manie a detaliului istoric si literar. Decorul pune in scena si o poveste de iubire, care traieste tanar la implinirea unui vis si matur langa nasterea unui monument al istoriei portugheze. Pe ici, pe colo Saaramago rezolva si cateva mistere ale omniprezentelor miracole portugheze.

Magia o regasim si in misterul actiunii pierdute a unor personaje, de fapt doua din cele trei principale, pentru cei care vor dori sa o citeasca vor fi uimiti ce face Saramago cu ei. Si apoi ce personaje: preotul zburator, Sapte-Sori si Sapte-Luni. Cel mai uluitor, misterios si putin schitat personaj este al Blimundei Sapte-Luni – o femeie supranaturala, o supereroina de benzi desenate combinata cu o analfabeta de rand, dar cu o inteligenta acida, si cu o tarie de caracter si iubire totala, incredibila si atat de contrastanta cu ale altor femei descrise in carte. Un fel de realism magic marquezian in specificul al lui Saramago.

Perspectiva sau punctul de vedere e celalalt tratat de splendoare. Aluneci din bratele autorului in cele ale unui personaj central sau al unui randas oarecare. Cumva ca in Toamna Patriarhului. Dar nu total, parca Marquez pastreaza o mai mare detasare, sa fie lirismul lui?. Saramago asa cum citeam undeva parca te poarta de mana prin roman. Si apoi, mai este toata sorgintea si filiatia filozofica a lui Saramago care razbate in toate romanele lui, micile giumbuslucuri logice, maxime sau cugetari scurte de un rand sau trei, care te pun perplex in fata unor solutii sau viziuni surprinzatoare despre cele mai banale aspecte ale vietii.

M-am intrebat daca cealalta carte profund istorica a lui Saramago: Istoria asediului Lisabonei e mai buna. La urma urmei nici nu conteaza, daca e sa cititi Saramago, puteti incepe cu Memorialul, actiunea intra foarte repede, si merge lin, fara povarnisuri abrupte pentru cititor. E o apa lina cu meandre putine, dar adanca si stralucitoare.